Răspuns sintetic

Ar trebui să aibă dreptul la stimulentul de risc atât salariații care lucrează cu pacienți confirmați COVID-19 cât și cei care lucrează cu suspecți!

Răspuns detaliat

La prima vedere condiția stabilită de legiuitor este clară: pacienții trebuie să fie infectați cu COVID-19 (forma inițială) sau diagnosticaţi cu COVID-19 (forma ulterioară). Chiar dacă forma inițială este greșită (pacienții sunt infectați cu SARS-CoV-2, boala fiind COVID-19), sensul vizat este cel de infecție. Este drept, a doua formă oferă o mică fereastră de oportunitate: ca principiu diagnosticul poate fi făcut și pe baza tomografiei pulmonare (pentru pacienții critici unele studii indicând chiar o rată mai mică de eroare decât ce a testului RT PCR). Însă, în România diagnosticul de pacient COVID-19 este pus pe baza testului/constatării prezenței virusului. Suplimentar, dacă ar fi fost constatați ca fiind pacienți COVID-19 pe alte căi nu ar mai figura în zona de suspecți.

Lucrurile nu mai sunt la fel de clare în momentul în care privim cu atenție atât starea de fapt cât și cea de drept. Spre exemplu, din perspectiva stării de drept OMS 555/2020 stabilește (în Anexa nr. 1, pct. II, alin. 3) existența a trei categorii de pacienți:

• Pacienți confirmați COVID-19
• Pacienți suspecți COVID-19
• Pacienți non-COVID-19.

Dacă ne raportăm la scopul stimulentului de risc, respectiv asumarea riscului, este evident că riscul este absent doar în cazul ultimei categorii, fiind prezent în primele două. În consecință, ar trebui să aibă dreptul la stimulentul de risc atât salariații care lucrează cu pacienți confirmați COVID-19 cât și cei care lucrează cu suspecți. Un argument suplimentar în favoarea includerii salariaților care lucrează cu pacienți suspecți în categoria celor care beneficiază de stimulentul de risc îl constituie faptul că riscul este mai mare în cazul pacienților suspecți, incertitudinea și modelul de echipament individual de protecție utilizat în aceste cazuri accentuând riscurile.

În speță este irelevant faptul că secțiile de pacienți suspecți dintr-un anume spital nu au avut nici un pacient care s-a dovedit ulterior a fi pozitiv SARS-CoV-2, atâta timp cât astfel de situații se întâlnesc în mod frecvent în alte spitale. În discuție este prezența/asumarea riscului în momentul anterior, nu modalitatea în care acesta este confirmat/infirmat ulterior.

Cu atât mai irelevantă devine situația în condițiile în care nu au existat pacienți confirmați SARS-CoV-2 deoarece pacienții suspecți nu au fost testați.

Totuși, este posibil să existe două abordări care ar putea schimba statutul juridic al acestor salariați din perspectiva dreptului lor la a beneficia de stimulentul de risc:

1. Ca principiu poate fi deschisă o discuție de fond în privința echității acordării stimulentului de risc. El este acordat ca stimulent pentru asumarea riscului, nu ca despăgubire privind riscul dovedit (acesta din urmă fiind rostul sporurilor). Existența categoriei pacienți suspecți este în sine o dovadă a existenței riscului (ce poate fi completată prin trimitere la procedurile prevăzute de actele normative pentru astfel de cazuri).
2. Salariaților nu le poate fi opusă lipsa de diligență a angajatorilor. Pacienții din secțiile de suspecți COVID-19 și care nu au fost testați au un statut ambiguu din perspectiva infecției cu SARS-CoV-2, respectiv nu sunt cunoscuți ca fiind infectați și nu sunt demonstrați ca nefiind infectați. În aceste condiții se nasc următoarele întrebări:

- Putem considera că legea a prezumat faptul că stimulentul de risc nu se acordă salariaților care au lucrat cu pacienți suspecți care sunt dovediți ca nefiind infectați? La prima vedere se pare că nu.

- Putem considera că legea a prezumat faptul că stimulentul de risc nu se acordă salariaților care au lucrat sau cu pacienți suspecți care nu sunt dovediți ca fiind neinfectați? În acest caz situația juridică este cu totul alta decât în primul caz.

Situația juridică este diferită în cazul fiecăreia dintre cele două ipoteze:

b.1 Pacienții suspecți care sunt dovediți ca nefiind infectați sunt pacienții care au fost testați iar testul acestora a fost negativ. Chiar dacă unii dintre ei pot fi considerați în continuare suspecți datorită conjuncției dintre tabloul simptomatic și probabilitate semnificativă a testelor fals negative, temeiurile pentru a-i considera ne-infectați par rezonabile. Însă, necunoscutul anterior testării contribuie la conturarea percepției riscului asumat de salariați.

b.2 Pacienții suspecți care nu sunt dovediți ca fiind neinfectați sunt pacienții suspecți care nu au fost testați. Dacă absența testării este regula atunci statutul acestor pacienți din perspectiva infecției cu SARS-CoV-2 este incert. Dată fiind existența dubiului, el profită salariatului. Dacă nu s-ar aplica acest principiu atunci angajatorul ar fi interesat să mențină dubiul pentru a nu fi obligat să plătească.

În acest punct putem constata că împărțirea pe categorii existentă în OMS nr. 555/2020 nu este corectă/este incompletă. Organizarea corectă în categorii a pacienților în funcție de apartenența/neapartenența la COVID-19 este următoarea:

1. Pacienți confirmați COVID-19.
2. Pacienți suspecți COVID-19 - pacienții care îndeplinesc una dintre condițiile pentru caz suspect dar care nu au fost testați.

II.1 Nu au fost niciodată testați

II.2 Nu au fost încă testați.

3. Pacienți incerți din punctul de vedere al infecției cu SARS-CoV-2 - pacienții care nu au fost testați și care nu îndeplinesc alte condiții pentru a fi considerați suspecți.
4. Pacienți non-COVID-19 – pacienții testați cu rezultat negativ (de preferat două teste).

 

Este evident că au dreptul la stimulentul de risc atât salariații care au lucrat cu pacienții prevăzuți la punctul I cât și salariații care au lucrat cu pacienții prevăzuți la punctul II.1.